Un vot pentru România (București și Sibiu)

În weekend, m-am trezit în inbox cu un email de la Elena. Nu știam de competiția în a cărei semifinale au ajuns două orașe românești: Sibiu și București. Competiţia se numește “The Best City to Visit Travel Tournament 2013″ și românii se bat cu granadezii și cu buenosaernii(?!) pentru cele două locuri în finală.

171387798_bcd856adbf_b

(Sibiu – sursa foto)

Azi e ultima zi de vot, orașele noastre sunt pe primul loc. E bine să le mai dăm niște voturi, pentru că s-ar putea mobiliza și contra-candidații și să avem o luptă umăr la umăr. Ar fi mișto să avem o finală 100% românească.

Eu am votat, tu? (merge și de pe mobil, durează câteva secunde).

full-day-bucharest-tour-the-old-town

(București – sursa foto)

Cum finanțezi un MBA / Executive MBA

O cititoare mi-a suflat pe email că a căutat în lung și în lat credite pentru MBA, burse pentru MBA și alte tipuri de finanțări, însă fără succes. Treaba asta se complică, dacă se orientează spre un MBA de afară sau către o școală din Top 100 Financial Times sau The Economist.

mba-imhi-financing

Trebuie spus din start: nu există rețeta perfectă. Fiecare candidat are contextul lui/ei și diferă structura finanțării de la caz la caz. Totuși, din experiența mea, pot să încerc un proces prin care trebuie să treci atunci când cauți finanțare pentru MBA.

Bilanțul resurselor arată în felul următor:

  • taxa de școlarizare
  • cazarea pe perioada studiilor
  • transportul (atât local, cât și acasă)
  • cărți/net/laptop/ipad etc.

În cazul unui executive MBA e mai simplu, cheltuielile sunt mai mici și îți păstrezi jobul.

Primele la care trebuie să te uiți sunt propriile economii. Dacă nu ai, atunci, poate nu e timpul pentru o așa investiție. Recomand un minim de 10% din resurse să fie acoperit din economii.

Apoi, vorbește cu părinții/rudele, vezi dacă te pot ajuta să îți plătești școala (fie cu titlul de sponsorizare, fie împrumut informal până începi să câștigi primii bani). Dacă nu reușești, nu au posibilitatea sau nu vor, treci la pasul următor.

Bursele – acest izvor al belșugului și confortului studențesc – stau un pic altfel pentru MBA. Aici se acordă burse doar celor care:

  • au avut rezultate foarte bune la GMAT
  • au demonstrat o cariera de excepție până acum și potențial ieșit din comun
  • provin dintr-o zonă mai puțin dezvoltată a lumii/dintr-o categorie socială defavorizată
  • demonstrează că nu au posibilitatea să își susțină de unii singuri studiile

Dacă nu bifezi cel puțin două puncte, atunci cauți degeaba. Dacă totuși te califici pentru o bursă, sunt foarte rare șansele în care ea depășește 50% din taxa de școlarizare, iar restul cheluielilor tot în sarcina ta cad.

După ce ai epuizat variantele de mai sus, fă o cerere adresată angajatorului tău – probabil că directorul de departament + directorul de resurse umane vor decide dacă merită să investească în tine banii și timpul (da, și timpul) necesar terminării unui MBA.

Ultima, dar nu și cea din urmă, speranță rămâne banca. Aici nici nu are rost să întrebi despre credite pentru MBA, pentru că ele au fost create ca să corespundă taxelor din țară, nu și celor din străinătate. Pentru a face rost de banii de școală, ai nevoie de:

  • un credit rating bun (plătești ratele la timp, dacă mai ai, ai un salariu ok, grad de îndatorare rezonabil – sub 30%)
  • garanții imobiliare (dacă vrei să iei sume mai mari, cu dobânzi mai bune)

Se poate obține finanțare și fără garanție, însă la costuri mai mari și cu limite joase. Poți merge la mai multe bănci, pentru mai multe credite, însă trebuie să fii pregătit să gestionezi lunar banii astfel încât să poți plăti tuturor tainul. Unele școli oferă posibilitatea plății în rate prin intermediul lor, însă de cele mai multe ori, ratele depășesc cu mult salariile din România.

Nu există bănci care acordă cu precădere tipul ăsta de credit, însă eu am lucrat cu CitiBank și Raiffeisen.

Baftă la căutări și atenție la mixul de finanțare. Nu trebuie să fie 100% de la bancă, pentru că te expui prea tare, dar nici să te ferești de ele nu e o soluție. Până la urmă, primele lecții de la un MBA sunt despre management financiar.

(sursa foto)

Țeapă pe Facebook cu Bucur Cosmin

experts puzzleÎncă un articol despre cum poți să te ferești de țepe, despre cum se cumpără fani și ce consecințe are acțiunea asta asupra activității brandului pe Facebook. De data asta vorbim de alt tânăr care vinde fani la ofertă. Ce relevanță pentru brand, ce ROI?

Cititori, faceți cunoștință cu Bucur Cosmin.

Buna ziua,

Vindem like-uri pe Facebook la urmatoarele preturi:
8 euro / 500 like-uri
15 euro / 1000 like-uri
55 euro / 5000 like-uri
100 euro / 10.000 like-uri
(fani reali si activi din Romania)

Cateva dintre miile de beneficii pe care vi le aduc un numar mare de
like-uri (fani) pe pagina dumneavoastra de Facebook:
– obtineti noi parteneri si clienti mult mai usor;
– creste foarte multe brand awareness pentru firma dumneavoastra;
– va salveaza o multime de bani si de timp;
– multiplicarea credibilitatii companiei dumneavoastra in fata partenerilor si clientilor;
– multiplicarea valorii si imaginii afacerii dumneavoastra.

Asteptam un raspuns din partea dumneavoastra !

Va multumim !

Cu stima,
Cosmin-Alin Bucur

Aceeași concluzie, o să te trezești cu o pagină cu 10.000 de fani și talking about this 10, deci engagement maxim. În plus, roboțeii și conturile false nu cumpără produse.

Dacă mai știți din ăștia pe net, hai să îi dăm în public. Ochii mari, internetul e plin de deștepți.

p.s. citiți și articolul despre celălalt comerciant de fani.

(sursa foto)

Facebook încearcă să devină (și) social CRM

Sau măcar încearcă să facă asta, probabil tot sub presiunea bursei, ca să atragă noi bugete de marketing, pe lângă cele de social media, în ponderea cărora are deja o greutate considerabilă. Deși partenerii cu care testează noul feature, precum și Facebook, au refuzat să comenteze, au apărut o serie de speculații despre direcția în care evoluează lucrurile.

Dacă Gogu a cumpărat ieri un iaurt Zuzu și o sticlă de Cola, atunci o să îi arătăm reclame de la Coca Cola și Albalact, ca să îi remarketăm produsele preferate și să îi prezentăm și alte variante din compania-mamă. Sună destul de simplu și util, îmbină cardurile de fidelitate/credit/cercetarea de piață de la punctele de vânzare cu online-ul făcut cu cap.

Cred că nu o să vedem campanii de genul ăsta în România mai devreme de 2 ani.

(sursa foto)

Cum să alegi evenimentele la care participi (pe bani)

Mi-am pus un bookmark acum ceva timp, de pe blogul lui Marius Sescu. Era vorba despre criteriile de participare la evenimentele plătite, însă atunci îl bookmark-uisem cu total alte motive. Acum vreau să merg un pic mai departe și să vă povestesc modul în care aleg eu evenimentele la care particip și la care plătesc fee.

Nu cred că sala/locul de desfășurare sau organizatorul cântăresc prea mult în decizia mea, cât vorbitorii, experiența lor și prezentarea pe care o fac. Înțeleg nevoia de a avea sponsori care își prezintă brandul, însă nu înțeleg de ce nu pot să o facă într-un mod mai interesant. Aici e vina lor și a organizatorului, care nu îl instruiește. Un brand care prezintă ceva relevant va avea mult mai mult de câștigat decât o prezentare corporate plictisitoare. Dar am divagat.

Al doilea criteriu ține de utilitatea mersului la conferință versus ceea ce pot să citesc pe internet. Nu cred că există informații atât de exclusive și de ne-mai-văzute pe care să mi le prezinte un speaker la o conferință și pe care să nu le fi citit pe internet/să nu le fi dedus dintr-o serie de articole pe tema dată. Dacă, în schimb, conținutul e de așa natură încât să merite ziua alocată și suma de bani, atunci da, plătesc. S-ar putea să recuperez imediat banii din optimizările sau direcțiile noi pe care le experimentez după.

În ultimul rând, dar nu și cel din urmă, cred că e foarte important cu cine mă pot întâlni la conferința respectivă. Dacă nu caut în momentul respectiv să cunosc colaboratori potențiali, furnizori, clienți noi sau, de ce nu, să îmi găsesc un job nou, atunci nu o să mă duc la o conferință doar pentru conținut. Pur și simplu nu e suficient.

p.s. din motivele de mai sus cred că puteți deduce motivele pentru care nu m-am mai dus la conferințe locale și m-am îndreptat spre cele internaționale.

M-am săturat de site-uri încărcate

Voi nu?

Țin minte când intram prima dată pe net, acum multă vreme, cam toate site-urile erau un amalgam de culori, bannere care clipoceau (la propriu), texte și grafică peste tot. Nu era deloc ușor să înțelegi despre ce e vorba, te pierdeai prin linkuri și nu rămâneai cu un mesaj clar după jumătate de oră de orbecăire.

Imaginea e din 2001, însă sunt convins că era și mai rău înainte, dar am zis să fiu consecvent.

Problema acum, în 2013, e că încă vedem pe net site-uri care nu s-au schimbat prea mult, cu toate că au integrat CSS-uri, elemente grafice mai acătări.

Tot e greoaie navigarea, tot e plin de culori peste tot, tot n-ai loc de linkuri. E suficient să mă uit la site-urile de știri, înțelegeți voi.

Soluția? Păi, e designul minimalist.

(sursa foto)

E plin internetul despre ghiduri și principii de design minimalist, care pun accentul pe experiența utilizatorului și importanța mesajului pe care site-ul îl transmite.

Nici de exemple nu ducem lipsă – 1 (40 exemple), 2 (100+ exemple), 3 (21 exemple) și astea sunt doar câteva, luate la întâmpare dintr-o paletă foarte largă de opțiuni.

Data viitoare când designerul sau agenția îți mai trimite un site încărcat, dă-i reply cu câteva din linkurile de mai sus. Poate așa curățăm un pic netul.

Advertoriale de 0,2 lei pe Wall-Street.ro

Update: A se observa nota ironică în care e scris articolul.

După ce au făcut un articol decent despre bloguri și blogosferă, celebrul site de știri online wall-street.ro publică o gogomănie cum rar mai vezi. Un băiat se laudă pe acolo cu o cifră de afaceri de aproximativ 0,2 milioane de euro (atenție 0,2 = 200.000, deci probabil că undeva pe la 180.000, 190.000) pe 3 firme, pe o afacere începută în 2005 și care dă pâine pentru 12 oameni. Trec peste proiectul fără nume despre care vorbește că vrea să îl dezvolte și alte platitudini plasate într-un articol marcat ca EXCLUSIV, dar fără (P). Admit și faptul că poate sunt prieteni, poate e o rugăminte, cine știe ce o fi împins redactorul să scrie articolul. Încurajez antreprenorul nostru și îl rog, dacă citește, să urmărească cifrele de mai jos, însă demonstrația e mai mult pentru voi, cititorii mei.

Să facem un mic exercițiu de finanțe:

Dacă un grup de firme are cifra de afaceri cumulată de 200.000 euro/an, atunci, considerând o marjă de generoasă 25%, banii care rămân în grupul de companii nu poate să treacă (brut) de 50.000 euro/an. Ei, în condițiile astea, știind că impozitul pe profit e 16%, profitul net maxim poate ajunge la 42.000 euro/an. Se știe că Liviu Dumitru are 40% din business și se mai știe că impozitul pe dividend e 16%. Pe lângă salariul pe care presupunem că și-l plătește prin firmă, poate scoate maxim 13440 euro/an => 1120 euro/lună.

Să mai facem un calcul:

Dacă firmele au un total de 12 angajați, asta înseamnă că ei produc 1388 euro/lună/angajat. Dacă aplicăm formula conform căreia un angajat trebuie să producă, în medie, cam de 6 ori cât câștigă pentru a fi rentabil, atunci fiecare angajat poate câștiga, în medie, cel mult 231 euro/luna/angajat, ceea ce înseamnă aprox. 993 lei, deci un pic peste salariul minim pe economie.

Deci nu e nici pe departe material de articol.

Bașca #1 faptul că nici la capitolul engleză nu stau strălucit. Oare ce or zice americanii când văd cuvântul contability?:

Bașca #2 site-ul clientului mai sus menționat nici măcar nu mai e sus (link)

Bașca #3 greșeala de la #1 nu este singulară

Vorba aia, ”feedback is 50”, n-am nimic personal.

Factura la români e un lux

Conjunctura a fost de așa natură în ultima vreme de a fost nevoie să mă tot plimb prin țară și am avut nevoie de facturi, în special la restaurante. Toate au fost bune și frumoase, de cele mai multe ori, până când a fost nevoie să cer factura, în special pentru bonurile de sub 100 de lei. În mod normal, ai zice că se pot deconta pur și simplu bonuri cu ștampilă, însă nu îți deduci mare lucru de pe ele, așa că merit să faci facturi.

Povestea e recurentă, așa că exemplul de aseară, de la MȚR (cuibul de hipsteri), e elocvent. Deci, comandăm, mâncăm, toate bune și frumoase. Vine momentul notei și, pe lângă bani, pun și hârtia cu datele de facturare. Șoc și groază. Chelnerul se poticnește, cheamă șeful. Șeful încearcă să ne explice cum că merge și cu bon, să nu mai facem factură. Nu ne lăsăm și, până la urmă, îi plantăm datele și bonul, cu promisiunea că a doua zi putem veni după factură, pentru că pe loc nu avea (chipurile).

Evident că, de cele mai multe ori, e mult peste mână să treci din nou după factură, deci rămân cu ”paguba”. Treaba asta nu s-a întâmplat doar aici.

Acum nu pot, eu, ca om, să nu întrebarea pentru cei care au oareșcare experiență în managementul de restaurant/bar:

De ce nu au oamenii facturierul la ei? 

De ce sunt așa de reticenți când le vorbești de facturi și încearcă să scape de tine?

O fi ceva necurat la mijloc?

(sursa foto)

Nu muncești, nu primești

Citeam de dimineață un articol antologic despre cât de mare e diferența dintre salariul CEO-ului de la McDonald’s și un simplu muncitor dintr-unul din restaurante – 580:1. Pe lângă apologia făcută stilului de viață greu și atacurile la corporatismul american nemilos, echilibrații de la Bloomberg uită să spună că acel CEO, ca de altfel oricare CEO, pe lângă responsabilitatea propriei persoane, poartă pe umeri joburile a 10, 100, 1000, 100.000 de angajați, cărora trebuie să le poată plăti X dolari pe oră, lună de lună, indiferent dacă sunt productivi sau uneori incompetenți, leneși sau nepricepuți.

Mai mult, el mai are responsabilități și față de acționari, clienți, creditori etc. Deci e normal să câștige mai bine.

Revenind la ale noastre, cred că putem împărți foarte ușor totul în 4 cateogrii mari și late de oameni, ca să fie mai clară distribuția banilor:

  • proști și leneși, dar mulți, vorba lui Costachi Negruzzi în nuvela Alexandru Lapusneanu – nu ai pe ce să le dai mai mulți bani
  • deștepți, dar leneși – ar putea mai mult, dar e mai simplu să stea pe Facebook, să iasă la bere, să spargă ușa imediat, să tragă chiulul când pot, să scape de responsabilități
  • proști, dar proactivi – nu pot foarte mult, dar se străduie, fac treaba bine, pot ajunge departe dacă sunt susținuți
  • deștepți și proactivi, deci care vor crește, vor câștiga mai mult și vor fi invidiați

E clar că primii vor fi cel mai prost plătiți, pentru că nici nu produc cine știe ce valoare. Cei deștepți au o șansă în plus, dar sunt trași în jos de lene, pentru că nu sunt prea productivi nici ei. Surpriza e că cei care nu-s așa de deștepți, dar sunt proactivi și harnici, vor câștiga mult mai mult decât cei deștepți și leneși. Ultima categorie e selfexplanatory.

E normal ca munca să fie plătită în funcție de productivitate. Dacă, la finalul zilei, n-ai produs nici cât să acoperi salariul + impozitele, atunci nu ți-ai făcut treaba. Dacă, în schimb, ai produs mult mai mult, după câteva luni de preformanță măsurată, merită să ceri o mărire, corespunzând plusului pe care îl aduci în firmă.

Acum, întrebările de final: Tu ce fel de angajat crezi că ești? Dar cei care te-au angajat, ce părere au despre munca ta? În care categorie te plasează? Se potrivește cu ceea ce crezi tu că faci?