Fie că vorbim de un pitch, de un interviu pentru un job sau o candidatură pentru o bursă la universitate, există două tipuri de idei – cele sclipitoare și mare masă. Dacă marea masă are unori șanse să câștige, fiind susținută de rezultate anterioare, recomandări sau chimie, ideile sclipitoare câștigă ÎNTOTDEAUNA (evident, când jocul este unul corect, iar ideea a fost construită pe reguli cunoscute și acceptate).
Diferența pe care o aduce ideea câștigătoare este factorul aberant, disruptiv. Pune în asociere elemente pe care un specialist obișnuit le-ar fi clasat drept incompatibile, de neconceput sau aberante. O idee câștigătoare șochează, surprinde, generează AHA-uri și ”cum de nu m-am gândit în felul ăsta”-uri, nu e doar logică, nu pare doar bună și atât. Bun, toate lucrurile astea sunt destul de clare. Problema apare când trebuie să compui o astfel de idee.
Experiența (mea și a altora, de la care am învățat) arată că există două direcții generatoare de soluții (de comunicare): utilitate și divertisment. Atenție, frumusețea întregului proces stă în interconectarea lor și alăturarea neverosimilă de utilitate acolo unde mulți ar fi zis că trebuie mers pe divertisment și vice-versa, respectând brieful, sarcina, cerința.
Proba finală a oricărei idei sclipitoare este simplitatea aparentă – o idee bună poate fi explicată în câteva minute. Una mediocră cere prezentări de zeci de minute, dacă nu ore, cu justificări peste justificări. Ideea bună e autojustificativă, atât în fața creatorului, cât și în fața ”clientului”.
Se apropie finalul de an, așa că vă urez baftă la pitchuri 🙂