Vineri cu Titus și Zoran – episodul 2

A murit Iliescu. Dar nu și trauma noastră colectivă

Vinerea asta am înregistrat un episod care a pornit de la o întrebare aparent simplă: cum se simte România în ziua în care moare Ion Iliescu? Răspunsul? Complicat. Pentru că nu vorbim doar despre o persoană, ci despre o epocă întreagă – una care încă ne bântuie reflexele, instituțiile și fricile.

Începutul a fost personal. Am rememorat ce însemna Iliescu în casele noastre în anii ’90. Minerii, tranziția făcută cu frâna trasă, violența difuză care plutea în aer. Nu degeaba e încă vie groaza că autoritățile pot oricând să întoarcă armele împotriva propriului popor. 10 august, 13 iunie, 1989 – sunt niște date care stau ca borne în conștiința noastră civică.

Am vorbit mult și despre ce înseamnă doliu național într-o țară în care președintele comemorat a fost cercetat penal. Ce înseamnă să ceri tăcere respectuoasă de la o populație căreia i-ai refuzat adevărul? Cine decide cine merită onorat și cine nu?

Discuția ne-a dus firesc către prezent. Călin Georgescu pare să fi simțit că e momentul să-și ia costumul de moștenitor moral al iliescianismului. Ne-a înfuriat ipocrizia, dar ne-a bucurat reacția celor din Broșteni care au refuzat circul politic cu demnitate. Avem speranță.

Apoi, ne-am întors la lucrurile concrete. Parcare trasată greșit în Sectorul 3. Combinațiile dubioase de la ANAF unde inspectorii îți oferă „la pachet” și controlul, și contabilitatea. Poluarea cruntă din București, alimentată de șmecheri care scot senzorul de AdBlue din mașini pentru câteva sute de lei economisiți. Asta e România reală, unde fiecare soluție e sabotată de o excepție „pentru băieți”.

Justiția? Am dezbătut halucinanta declarație a președintei CSM care considera pensia de 11.000 lei prea mică. Am vorbit despre cum deciziile nu par a fi luate în baza legii, ci a arbitrariului personal. Despre cum ești la mâna omului, nu a sistemului.

Am vorbit despre vină și resemnare. Despre cât de ușor externalizăm responsabilitatea – vrem lideri-tătuci care să vină să ne rezolve viața, în loc să punem presiune, să ne implicăm, să întrebăm. Despre cum votul antisistem poate naște monștri.

În încheiere, am pus întrebarea care leagă toate temele: cum putem reconstrui încrederea într-o societate unde statul e perceput ca o amenințare, nu ca un partener?

Ascultă mai jos episodul integral. Și, ca de obicei, dacă îți place – dă mai departe. Dacă nu – spune-ne de ce.

sau îl găsești și pe Spotify

Ne reauzim vinerea viitoare. Și da, chiar dacă nu ne mai supără Iliescu, ne-au rămas moștenirile lui. Și tot cu ele avem de trăit.