Factura la români e un lux

Conjunctura a fost de așa natură în ultima vreme de a fost nevoie să mă tot plimb prin țară și am avut nevoie de facturi, în special la restaurante. Toate au fost bune și frumoase, de cele mai multe ori, până când a fost nevoie să cer factura, în special pentru bonurile de sub 100 de lei. În mod normal, ai zice că se pot deconta pur și simplu bonuri cu ștampilă, însă nu îți deduci mare lucru de pe ele, așa că merit să faci facturi.

Povestea e recurentă, așa că exemplul de aseară, de la MȚR (cuibul de hipsteri), e elocvent. Deci, comandăm, mâncăm, toate bune și frumoase. Vine momentul notei și, pe lângă bani, pun și hârtia cu datele de facturare. Șoc și groază. Chelnerul se poticnește, cheamă șeful. Șeful încearcă să ne explice cum că merge și cu bon, să nu mai facem factură. Nu ne lăsăm și, până la urmă, îi plantăm datele și bonul, cu promisiunea că a doua zi putem veni după factură, pentru că pe loc nu avea (chipurile).

Evident că, de cele mai multe ori, e mult peste mână să treci din nou după factură, deci rămân cu ”paguba”. Treaba asta nu s-a întâmplat doar aici.

Acum nu pot, eu, ca om, să nu întrebarea pentru cei care au oareșcare experiență în managementul de restaurant/bar:

De ce nu au oamenii facturierul la ei? 

De ce sunt așa de reticenți când le vorbești de facturi și încearcă să scape de tine?

O fi ceva necurat la mijloc?

(sursa foto)