De mici ni se spune(nu, ne spun păriții și bunicii) că ar trebui să ne alegem un drum, să avem un parcurs cât mai liniar, să ne găsim un rost în viață, să facem un lucru și bine, nu 1000 și prost. Să zicem că aș fi de acord cu ultima parte, însă până să ajung să îmi dau seama care e acel lucru genial pe care vreau să îl fac, am de trecut prin multe experimente, eșecuri, victorii și încercări.
Drumul meu a încept de pe la 2 ani și ceva, în Baia Mare, când am învățat să citesc, de la bunicul meu, un om extrem de pasionat de literatură, istorie, muzică, artă. Primele cărți pe care mi le-a citit au fost poeziile lui Eminescu, proza lui Creangă, poeziile lui Topârceanu, basmele lui Ispirescu, le știam pe de rost pe toate. Pe lângă asta, știam toate albumele de pictură din casă, ajunsesem un fel de truc de vizite, când mă puneau ai mei să recit diverse la vizitele de la rude și prieteni.
Nu îmi amintesc să fi avut vreo idee fixă sau vreo aspirație măreață când eram foarte mic – desenam avioane și mașini, scriam, construiam lego, ca orice copil obișnuit. La fatidica vârstă de 7 ani, am ajuns la școală, unde a început procesul de zig-zag, cu lecțiile de informatică pe care le luam prin 1995, pe un HC Monochrome, nu mai știu exact ce model. Așa am învățat BASIC, în care știam să rezolv probleme de matematică, să îl fac să cânte, să recunoască o serie de cuvinte, etc. Eram programator. În afară de asta, latura mea artistică a intrat în hibernare, nefiind încurajată de nimic(nici școală, nici părinți, nici context social), iar toate eforturile mele s-au dus spre informatică. În clasa a 6-a am primit primul calculator, un 386 SX, pe care am învățat să sparg BIOS-ul, să programez în continuare, dar am și început să mă joc 🙂 Pasiunea asta pentru calculatoare m-a ținut cam până în clasa a 11-a, când mi-am dat seama că nu sunt suficient de meticulos, pe de-o parte, iar pe de altă parte, că algoritmii informatici mă limitează extrem de mult la nivel de creativitate, trebuind să investesc mult prea mult timp în sistematizare versus ideea în sine. M-am hotărât eu atunci(uitându-mă acum în trecut aș zice superficial) că ar trebui să merg pe economie, finanțe, bani, ca să o zic pe aia dreaptă.
Zis și făcut, am dat la Finanțe – Bănci, la ASE(deci în București), am intrat printre primii, am avut bursă. În primele 2 săptămâni de facultate am fost dezamăgit, sentiment accentuat până la final. Revenind la primele 2 săptămâni, am completat un formular, într-un colț prăfuit al etajului 3 din Căderea Bastiliei, unde era fostul sediu AIESEC București. Am fost admis și aici, unde am încercat vreo 6 luni diverse experiențe pe departamentul de finanțe al organizației. Am concluzionat, și eu și finanțele, că nu ne putem înțelege și am început să mă ocup de training și comunicare. După alte 6 luni, am ajuns să conduc departamentul de Comunicare al organizației, unde, timp de 1 an am derulat 16 campanii(de la concept, brainstorming și planificare, până la implementare, uneori cu scoci-ul între dinți și posterele în mână). De la atât de multă activitate extrașcolară, am ajuns să petrec mult mai mult timp în organizație de cât prin facultate, iar, în cele din urmă, în toamna anului trecut am schimbat ASE-ul pe SNSPA, unde sunt student din nou, la Comunicare și Relații publice.
Undeva pe la sfârșitul mandatului, ajutat și de o experiență pozitivă cu olimpiadele comunicării din 2009, prima după câteva picioare în fund din partea ADC*RO, Cannes Lions și alte câteva miniproiecte de design la care am lucrat, am ajuns să lucrez la STANDOUT. Muncesc de atunci cu drag și spor la campanii de comunicare pe bloguri și social media. Tot prin Mai 2009, am intrat în echipa TEDxBucharest, cu care am adus cel mai mare eveniment TED, organizat independent(în Octombrie 2009), în capitală – acolo am pus osul la design-uri, DTP, mesaje, strategii de comunicare și prezență în social media.După TEDx, i-am ajutat pe organizatorii Snow Explosion să își promoveze excursia de 7 zile în Austria, drept pentru care m-au luat cu ei 🙂 Nu mai listez lucrurile mărunte, pentru că deja începe să arate a CV tot ce am scris aici.
Drumul meu e scurt și sinuos pentru că am (încă) 22 de ani, deci foarte multe experiențe de trăit și foarte multe lucruri de învățat. Mi-a plăcut ideea Ursus prin care ne provoacă să ne povestim drumurile(și pe Facebook). Toți avem povești interesante. Îți dai seama de asta în momentul în care începi să o povestești de la un capăt la celălalt.
Un lucru a rămas constant în drumul meu: Știu că pot să fac orice, atâta timp cât îmi pun toată energia și mintea la contribuție.
Dacă nu vrei să îți povestești tot, spune-mi care a fost constanta drumului tău.
*nu, nu e articol plătit 🙂