Sfaturi pentru mine, cand voi fi parinte

Contextul e de așa natură încât să mă pună să mă gândesc la cât de importantă e educația pe care părinții reușesc să o insufle/inspire copiilor. Dar și cât de important e modul și momentul în care se produce procesul de educație.

Paraziții au o vorbă foarte bună, de ținut minte în sensul ăsta:

Vreau un copil care sa creasca fara sa ma urasca
Pentru lectii de viata din terasa in terasa

Observă cum am evitat verbul a da. Educația nu i-o dai copilului, pentru că nu știe ce să facă cu ea. O să învețe în cel mai bun caz niște reguli/interdicții, pe care le va da cu grație mai departe și copiilor lui. Și ei mai departe, și tot așa.

Educația poți să o privești ca pe un set de raționamente și instrumente prin care copilul învață să ia cele mai bune decizii, cântărind prin argumente, în funcție de fiecare situație în parte.

Din câte am observat, mai ales pe stradă, în parc, la terasă, majoritatea părinților țipă la copiii lor și le spun ce ar trebui să facă.

Copilul se obișnuiește cu treaba asta și se așteaptă ca de fiecare dată părintele să îi zică ce e bine și ce e rău, nu se mai maturizează și se scaldă într-o dulce mediocritate. Asta în cazul bun, că în cazul rău, copilul se intoxică de atâtea sfaturi și se apucă să facă exact pe dos, undeva în adolescență – bea, fumează, face sex neprotejat, etc. Și se poate pierde in rebeliune, într-un alt fel de mediocritate.

Mai sunt și cazuri izolate de copii care, prin contextul lor, reușesc să raționeze și să își formeze un sistem de decizii independent de părinți – cu ajutor din exterior sau fără. Ei sunt norocoșii, ei reușesc în viață, schimbă societatea în bine, ei ajung să crească niște copiii mai buni decât ei.

Cum îți educi copilul ca să își construiască sistemul propriu de decizie?

În primul rând cuvântul TREBUIE dispare din discuțiile pe care le am cu copilul. De fiecare dată va avea de ales, în funcție de consecințe și/sau recompense. Niciodată nu va exista o constrângere absolută.

Când face o prostie, nu țip la el, că nu e animal. Îl iau frumos, îi explic de ce lucrurile pe care le face nu sunt ok pentru el și/sau pentru cei din jur. Clar, nu va înțelege din prima, însă îl încurajez să pună întrebări, îi dau explicații suplimentare, până ajunge singur la concluzia cea mai bună pentru toți.

Dacă plânge nu îi fac pe plac. Se obișnuiește prost și se dezobișnuiește greu. Dacă nu îi fac hatârurile când plânge și urlă, ci când cere frumos, o să învețe că așa va obține mai ușor ceea ce își dorește. Foarte util pentru viitor. Plus că eu respect mult mai mult un părinte care își lasă plodul să urle până îi sar capacele în loc să îi cumpere imediat jucăria aia pe care o vrea. Recunosc utilitate și suport 30 secunde de scandal pentru viitorul puștiului.

După 7-10 ani încep să îi sugerez activități/posibile pasiuni, către care poate să se orienteze mai departe. Cine știe ce talente ascunse are copilul meu? Mai bine îi dau 10-12 ani să îl găsească, în loc să se grăbească pe la 20 de ani să caute, când deja i se pretinde social să știe la ce e bun.

Nu cred că asta e rețeta universală, însă cu siguranță eu așa o să procedez cu copilul meu.

*dă click pe imaginea de la începutul articolului, dacă nu ai făcut-o încă – e un rezumat bun

și piesa de la Paraziții din care am extras citatul – Categoria grea: