Eram foarte mic când a căzut comunismul. Aveam 2 ani și ceva. Cu toate astea, unele din primele amintiri pe care le am sunt de atunci, atât de tare erau marcați ai mei de perioada aia mizerabilă. Îmi amintesc foarte clar cum se întrerupea curentul și cum vorbeau în șoaptă să nu îi asculte cineva prin telefon sau prin microfoane. Îmi amintesc la fel de clar cum îmi făceau baie în lighean, cu apă încălzită la aragaz, pentru că nu mai aveam apă caldă.
Apoi, când am crescut, i-am întrebat, din curiozitate, cum era atunci, pentru că citeam despre perioada aia, aflam de la școală tot felul de lucruri de la ora de Istorie și așa mai departe. Mi-au mai povestit cum mergeau la coadă să ia pâine, lapte, cum trebuia să dai atenții pentru carnea bună, cum pentru ouă te luptai de dimineață pentru loc la rând. Erai urmărit și persecutat dacă aveai alte idei. Nu mai zic de măsluirea producției industriale, de CAP-urile celebre de la țară, de pilele de care aveai nevoie ca să ”rezolvi” orice, chiar orice, neavând alternativa privată.
Dar toate astea le știu pentru că mi s-au povestit. Oare câți din cei care au ieșit în piață și au agitat pancartele antisistem au auzit și înțeles poveștile?
Cum poate cineva să regrete așa ceva, mai ales într-un spațiu din care a început scâteia democrației (Universitate)? Sunt curios ce au de zis cei care chiar au trăit în epoca aia. Nu e normal să vezi într-o țară post-comunistă mesaje de genul ”jos capitalismul”.
Mai mult, cum se vede asta prin ochii unui om care vrea să investească în țara lui, respectiv în ochii unor investitori internaționali sau la Comsia Europeană, în lumea Schengen, respectiv la americani, unde încercăm să scăpăm de vize?
BONUS: